Tu când îţi depăşeşti limitele?

Toţi ne dorim să ne depăşim limitele. Întotdeauna mi-am pus întrebări de genul “cum să fac să fiu mai bun?”, dar de fiecare dată mă autodepăşeam fără să realizez asta. De ce? Acum sunt de părere că suntem într-o continuă evoluţie şi că în fiecare moment al vieţii noastre ne depăşim limitele. Viaţa însăşi este o depăşire a limitelor deoarece momentul final este moartea. Până atunci setăm în fiecare moment o limita de timp pe care o depăşim în următoarea secundă.

Pe lângă asta, există competiţia cu noi sau cu persoanele din jurul nostru. Ea este bună de cele mai multe ori pentru că scoate tot ce este mai bun din natură umană. Aşa cum spuneam acum câteva zile, intru din ce în ce mai des în competiție cu mine şi încerc să îmi depăşesc limitele, limite pe care mi le impun singur, fără să îmi dau seama, atunci cândspun “nu am cum să fac asta”. Dar partea interesantă în toată treaba asta nu este faptul că începi ceva sau că reuşeşti să termini ceva, ci pur şi simplu faptul că faci acel ceva.

De câţiva ani reuşesc “performanţa” de a avea tot timpul ceva “defect”. Fie că e vorba de un picior, o mâna, un muşchi din cine ştie ce parte a abdomenului sau chiar de psihicul meu, niciodată nu sunt “întreg”, dar de fiecare dată trec peste limitele pe care mi le impune corpul meu. Reuşesc asta pur şi simplu făcând lucrul pe care îmi doresc să îl fac chiar şi cu preţul durerii.

Atunci când medicul mi-a spus că risc să îmi agravez problema la picior dacă continui să alerg, eu nu am putut să mă gândesc la faptul că îmi risc sănătatea fizică, ci la faptul că neîncercând să trec peste problema aia voi ajunge să îmi distrug echilibrul mental. Poate echilibrul meu mental nu este în cea mai bună balanţă, dar e ok aşa cum este şi nu mi-am dorit să îl “deranjez” făcând chiar şi o mică pauză. Am continuat să mă antrenez pentru că urma să fac ceva ce nu făcusem până atunci, şi anume să alerg un semimaraton.

The best of my life

Dacă stau să mă gândesc, alergatul în general pentru mine este o depăşire a propriilor limite deoarece situaţia în care se află coloana mea vertebrală încă de când aveam 18 ani nu ar trebuit să îmi permită, fizic vorbind, să fac tot ceea ce fac acum. Durerile pe care le am la picioare în urmă curselor, fie că sunt dureri la glezne, la genunchi sau o banală febra musculară nu se compară cu durerile ce vin din locul care îmi susţine toate organele interne, și anume coloana vertebrală+coaste.

Dar toate astea nu contează. Durerea nu contează. Durerea există, dar sentimentul de reuşită o face uitată. Durerea chiar nu contează, ba chiar e importantă uneori pentru că face parte din călătorie. Călătoria nu se încheie la finalul unei curse pentru că nu asta este scopul. De fapt, nici măcar nu ştiu care este scopul sau destinaţia finală. Ştiu doar că trebuie să profit la maximum de călătorie indiferent de câte trebuie să îndur. Durerea e trecătoare şi îmi aminteşte că exist. În sport, durerea trebuie să existe pentru a şti că ai făcut ceva pentru a te autodepăşi. Dacă de la creier nu pleacă semnale de genul “au, doare” înseamnă că nu încerci destul. Semnalele de genul ăsta te fac să te autodepăşeşti, să discuţi cu tine, să lupţi pentru a trece peste.

Un bun exemplu de călătorie spectaculoasă este viaţa lui Felix Baumgartner. Tot ceea ce a făcut a însemnat depăşirea limitelor impuse de alţii şi în acelaşi timp depăşirea limitelor proprii. Saltul sau din stratosferă din 2012 a fost punctul final al unei călătorii de unul singur până la 39000 de metri. A stat singur în capsulă care l-a dus la înălțimea respectivă bucurându-se de o privelişte pe care foarte puţini o pot vedea pe viu. Călătoria lui şi-a atins scopul, iar fix înainte să sară a spus “I’m going home now” şi asta a şi făcut. Acea călătorie de scurtă durată a făcut parte din călătoria sa de lungă durată numită viaţă. A ajuns “acasă”, înapoi pe pământ acolo unde urmă să înceapă pregătirile pentru noi salturi. A contat faptul că a reuşit să creeze 3 noi recorduri, dar asta nu l-a făcut să se oprească acolo. Întotdeauna există ceva nou de făcut, o nouă limită de depăşit.

Pe 23 octombrie 2014, la Stejarii Country Club, se organizează conferinţa inovativă de leadership #BusinessOdyssey din seria Enlightening 3.0, eveniment din portofoliul Conference Arena. Invitat este Felix Baumgartner, singurul om care a sărit de la 39 de kilometri înălţime şi a atins viteza sunetului în cădere. Va face o paralelă inedită între un stil de viață nerezonabil în fața limitelor și performanța în afaceri. El este cel care m-a făcut să îmi doresc să mă apuc de paraşutism, fiind una dintre persoanele care au demonstrat că nu există imposibilul și sper să am ocazia să îl cunosc cu ocazia acestei conferințe.

By | 2017-03-18T16:33:55+00:00 October 20th, 2014|General|

About the Author:

Maratonist, Inginer, Copywriter

Leave A Comment