Sportul, un risc frumos si asumat. Povestea mea

Daca ma cunosti, s-ar putea sa ma fi auzit cel putin o data spunand ceva de genul “ma doare… add body part here”. Datorita acestui fapt mi s-a dus vestea de “vesnic accidentat”. S-a intamplat de atat de multe ori incat a devenit ceva natural si parca e o parte din viata mea. Asa cum Dr. House spunea, “Life is pain. I wake up every morning, I’m in pain.”, asa si eu. 

Pun multe dintre accidentari/lovituri si pe seama neatentiei sau vitezei cu care incerc sa realizez lucrurile, deci sunt constient ca am mare parte din vina, dar sa vedem despre ce e vorba aici si cu ce probleme m-am confruntat eu in aproape 24 de ani de existenta.

Peste primii 14 am de gand sa trec rapid, cu mentiunea ca mi-am lovit genunchii destul de grav de cateva ori in acesti ani. Cazaturile cu bicicleta aveau ca victime genunchii sau coatele si la un moment dat chiar mi-am dat o gaura in genunchi cu un fier, bineintele nimic intentionat, doar pura neatentie si graba.

Odata ajuns la liceu am inceput cu sporturi ceva mai pasnice, cum ar fi tenisul de masa, dar in scurt timp am trecut la baschet (destul de putin) si volei.

Prima “mana rupta” a fost undeva in clasa a 10-a, la volei. Tot atunci am aflat si eu ce inseamna sa ai o mana in gips. Neplacut, dar nu m-am lasat descurajat. Jucam baschet intr-o mana, ba chiar volei. La ceva vreme dupa a venit randul mainii stangi care, din fericire nu a suferit un damage major, ci doar o mica entorsa.

De acum trecem de 2009, deci intram deja in zona mult mai incarcata patologic si anume, adultul “responsabil”.

La un antrenament oarecare, iau hotararea de a ma arunca eroic dupa o minge 90% pierduta si reusesc sa o salvez. Pretul? O lovitura puternica la coloana vertebrala care ma trimite direct la spital, acolo unde aveam sa aflu ca sufar de o afectiune genetica numita “Maladie Scheuermann”. In linii mari e o afectiune a coloanei vertebrale datorata, in cazul meu, faptului ca m-am inaltat brusc. Urmarile: dureri de care n-am scapat nici la momentul actual si interzicerea (cel putin la nivel teoretic) de a mai practica voleiul si de a alerga. Ce fac acum? Joc volei saptamanal si alerg. De ce? Pentru ca ma simt liber atunci cand o fac si sunt dispus sa platesc pretul durerii.

Mai, 2010. Entorsa la glezna dreapta, ratez semifinala campionatului de volei. Practic, ratez ultima mea sansa de a mai juca alaturi de echipa de volei a liceului. A fost foarte trist, dar am trecut rapid peste pentru ca urma sa ajung la facultate, in Politehnica.

Astfel, am ajuns ca in octombrie sa merg la preselectiile echipei de volei a Facultatii de Energetica. Primesc prima minge si, hotarat sa fac o impresie buna, lovesc mingea cu toata forta. Din blocajul adversarului, mingea ricoseaza in degetul mare al mainii mele drepte, rezultatul fiind ruptura de ligament carpo-metacarpian. Nestiind pe moment acest lucru, am strans din dinti si am continuat sa joc, iar la finalul zilei faceam parte din echipa de volei a facultatii.

Urma sa aflu la cateva zile ca mi-am rupt ligamentul respectiv si ca trebuie sa ma operez pentru a mi se repozitiona degetul. Aici vine partea interesanta, deoarece am fost nevoit sa trec prin 3 operatii:

  • prima a fost cea de introducere a tijelor metalice care imi fixau degetul in pozitia corecta. Fun fact: anestezia introdusa in vena ce se presupunea ca trebuia sa ma adoarma inainte de operatie, a reusit doar sa ma ameteasca, iar bratul meu a fost anesteziat la nivel nervos.
  • cea de-a doua operatie se presupunea a fi operatie de scoatere a tijelor metalice, deci una de scurta durata. Decizia medicului a fost de a ma anestezia local. Bineinteles ca efectul a trecut in mai putin de 15 minute, iar operatia a durat aproximativ 45. Rezultatul? 30 de minute in care medicul a cautat “pe viu” tijele, care pareau ca disparusera, numai ca la fiecare apasare, eu le simteam cum se ating de os. Decizia finala a fost sa fiu “inchis”, adica sa ma coasa si sa se refaca operatia dupa o anumita perioada de timp, cu scopul de a fi totul monitorizat cu aparatura specifica, ca sa nu se repete treaba cu “nu gasim tejele”.
  • a treia operatie a fost un real succes, dar nici de data aceasta anestezia nu m-a infrant. Desi se presupunea ca cel putin 8 ore nu ar trebui sa imi simt mana, la 2 ore dupa operatie ieseam pe picioare din spital cu mana functionala si cu pofta de biliard.

In urma celor povestite mai sus, am luat o mica pauza de la comportamentul meu nesabuit si, chiar daca faceam sport, o faceam cu mare teama, deci prost.

Desi eram inca in perioada de teama, 2013 s-a gandit sa ma puna la incercare, si a facut-o cum a stiu el mai bine. Era o dimineata friguroasa de ianuarie, cand o duduie bine tunata a avut bunevointa de a veni de pe “interzis” si a ma lovi, eu fiind pe verde, pe trecerea de pietoni de la Universitate. Impactul a fost intre masina domnitei si genunchiul meu stang, ambele roti de pe partea dreapta a masinii trecand necontenite peste metatarsienele mele (sunt oasele alea de pe laba piciorului).

Am facut uitata lovitura si in mai am mers sa alerg pentru prima data in viata mea 10 km in cadrul Semimaratonului International Bucuresti. Competitia a fost un succes pentru mine, dar 2013 inca nu se terminase. La numai o luna dupa cei 10 km parcursi cu succes, am fost invitat sa joc volei impreuna cu fostii colegi din echipa de volei a liceului. Incantat de idee am mers fara a ma mai gandi ca se poate intampla ceva. Bineinteles ca s-a intamplat.

Dupa 20 de minute de joc, la un atac mai serios, adversarul a intrat cu piciorul in terenul meu, iar eu am aterizat cu toata greutatea pe piciorul lui. Cine credeti ca a fost cel care s-a resimtit? EU! Glezna dreapta a “calcat stramb”, iar vesela urmare a fost inca un ligament rupt, mai exact cel talo-fibular anterior.

Fiind deja obisnuit cu atitudinea de Dr. House, abia asteptam sa scap de carje, ca sa pot sa merg in baston pentur o perioada. Bineinteles ca cele 2 saptamani jumatate de mers in carje au fost incununate cu momente de chin, datorate faptului ca zilnic trebuia sa urc si sa cobor cele 3 etaje ale blocului in care locuiesc.

Pana in octombrie eram deja pregatit sa alerg, iar cursa la care am participat a fost cea de 3 km din cadrul Maratonului International Bucuresti. Bucuros ca nu ma resimt am inceput sa alerg din ce in ce mai des, iar 2014 a fost anul cu cele mai multe participari la competitii.

Desi am participat la peste 10 competitii (mult pentru nivelul la care ma aflam), a trebuit sa sufar si in 2014. Prima accidentare a fost cea dinainte de primul meu semimaraton, accidentare despre care am mai vorbit. E vorba despre fractura de menisc, care m-a incetinit putin, dar nu indeajuns de mult incat sa nu imi ating targetul de 1:40 pe 21 de km.

Impulsionat de timpul bun, m-am inscris hotarat si la cursa de 10 km din cadrul Old Town Race de pe 1 noiembrie. Cum nu putea sa fie totul roz, dupa 2 km am inceput sa simt cum genunchiul stang imi cedeaza. Vorbeam mai devreme de masina care m-a lovit in 2013. In sfarsit, genunchiul meu stang imi spunea ca acolo am o problema. S-a hotarat sa “vorbeasca” din cauza pietrei cubice din centrul vechi care a pus mare presiune pe toate incheieturile picioarelor mele. Cu toate acestea am preferat sa termin cursa, chiar daca am facut-o schiopatand vizibil mai mult de 7 km.

Si de data asta am strans din dinti si am trecut peste, si asa am ajuns in decembrie sa incerc sa alerg cei 21 de km ai Baneasa Trail Run. Cum nu experimentasem sentimentul abandonului pana atunci, mi-am zis ca ar fi momentul, asa ca am luat hotararea inteleapta de a nu alerga cursa repsectiva. Desi la nivel psihic a fost greu, sunt sigur ca genunchii mei mi-au fost tare recunoscatori pentru perioada de respiro.

Ajunsi in prezent, va marturisesc ca probleme inca sunt prezente si ca genunchii mei inca se plang si probabil o vor face pana la adanci batraneti. 2015 nu mi-a facut nicio surpriza pana acum, dar timpul nu e inca pierdut. Mai avem in fata mai mult de 10 luni in care sa fiu pus la incercare.

De fiecare data o sa fac cu mana zambind si o sa intampin momentele grele cu glume, chiar daca uneori e foarte greu sa fac asta. Pot si se intampla sa fiu trist cand patesc ceva, dar trec repede peste pentru ca nu-mi permit sa ma plang pentru mult timp fara sa incerc sa schimb ceva pentru a imbunatati parcursul lucrurilor.

Si acum concluzia:

Daca eu prefer sa continui dupa ce am trecut peste atatea obstacole, tu de ce inca stai pe canapea?

By | 2015-12-17T13:34:20+00:00 February 24th, 2015|General|

About the Author:

Maratonist, Inginer, Copywriter

One Comment

  1. […] de nişte “colegi” noi, asta pentru că genunchii încă scârţăiau după ultima accidentare, aşa că am dat o fugă la SportGuru. Datorită testului de pronaţie (tipul de călcătură) pe […]

Leave A Comment