Experiența primului semimaraton

Acum un an, pe vremea asta, mă învârteam pe toate părţile în pat fiindcă urma ca a doua zi să alerg 2.9 km în cadrul Bucharest International Marathon şi nu am putut să dorm decât juma de ora spre dimineață, fiind trezit de cutremur.

Anul ăsta a fost cu totul altă poveste. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar înainte de cea mai lungă cursă a mea de până acum am reuşit să dorm şi chiar am dormit foarte bine. M-am trezit la 6 jumate şi l-am sunat pe Panda cu care stabilisem să ne sunăm reciproc că să fim siguri că suntem “în picioare”, după care am început să mă pregătesc.

“Băgăjelul” era făcut cu o seară înainte, incluzând tricoul cu numărul prins şi chipul pus pe al meu adidas stâng (sunt stângaci la picior). M-am îmbrăcat frumos în pantaloni scurţi şi tricou plus un hanorac peste fiindcă afară erau aproximativ 6 grade şi am luat-o uşurel la pas către staţia de autobuz.

Ajuns în Piaţa Constituţiei am început să mă salut cu lumea cunoscută incluzând voluntarii, iar apoi am mers la cortul HOSPICE Casa Speranţei unde, bineînţeles, m-am dat la vorbă :)) motiv pentru care nu am apucat nici măcar să îmi fac încălzirea. Nu a contat pentru că eram între mii de oameni care îmi dădeau energie.

Când MC-ul a dat startul cursei de ştafetă şi lumea a început să ţipe am înţeles de ce un eveniment de o asemenea amploare poate fi lejer considerat un festival. M-am grăbit spre zona corespunzătoare numărului meu de concurs şi am aşteptat cuminte startul.

După 10 minute am plecat şi noi (Maraton, Semimaraton, Fun race) în cursă şi mi-a luat aproape 15 secunde să trec linia de start, după care am început să fac slalom printre oameni, cu grijă să nu consum multă energie. După 2 km deja începuse să mă deranjeze genunchera (problema la menisc) şi norocul meu a fost că pe margine l-am zărit pe Claudiu, care ne trăgea în poze aşa că am făcut o pauză rapidă să dau genunchera jos şi să o las la el.

 

Pe la km 4 m-am întâlnit cu Andrei Gligor pe care vreau să-l felicit pe această cale, care mi-a spus că merg cam tare pentru timpul pe care aş vrea să îl scot. Am alergat cot la cot aproximativ 200 de metri după care eu am micşorat puţin ritmul, iar el l-a crescut pentru că avea de atins ca şi mine un obiectiv, al lui fiind cu 10 minute mai rapid decât al meu.

Nu ştiu cum a trecut timpul şi m-am văzut deja aproape de km 8 acolo unde m-am întâlnit cu maşina oficială a competiţiei. Era pe Bulevardul Basarabia… Eu mă duceam spre stadion, ei se întorceau. 3 băieţi în frunte urmaţi de 5 kenyeni care alergau extraordinar în pluton. Eu eram aproape de km 8, ei aproape de km 11. Parcă mi-au dat şi mie un imbold să trag în continuare la același nivel şi aşa am ajuns ca după 14 km să am o medie de 4:40 min/km.

Din punctul ăsta au început micile probleme. O fibră musculară de pe coapsă îmi tot zvâcnea, genunchiul drept a început să doară şi ca să fie totul aiurea, telefonul meu a pierdut semnalul gps motiv pentru care nu am mai ştiu exact la ce ritm alergam. Părea că se mişcă totul din ce în ce mai încet, dar ştiam că nu e chiar atât de rău, ci doar că oboseala începea să îşi spună cuvântul.

Calea Victoriei a fost o adevărată provocare deoarece voiam să urc menţinând acelaşi ritm, iar la coborâre playlist-ul mi-a făcut surpriza. În căşti auzeam “Povestea unui campion drept în faţă oricui” şi atunci am ştiu că nimic nu mă poate opri. Nu urmă să ies pe podium, dar eram campionul meu, iar genunchii mei au fost adevăraţi eroi.

Mă apropiam din ce în ce mai mult de finish şi gamebele începeau să dea semne că nu mai rezistă, dar mi-am amitit că aceeaşi chestie am păţit-o şi cu un an în urmă, iar atunci am dus la bun sfârşit cei 3 km. Atât mai aveam şi acum şi tot avansam. Când am văzut borna cu km 20 am ştiut că o să mă încadrez în timpul propus şi alergam parcă mai cu încredere. In căști a început să se audă Jared Leto cu ai lui baieți de la 30 Seconds to Mars cântând “City of angels” și chiar asa mă simțeam și eu între alergători – “Lost in the city of angels”. Ochii străluceau de emoție și avansam hotărât.

Chiar dacă mă mai depăşea din când în când câte un alergător, nu mă mai concentram decât pe picioarele mele, motiv pentru care mi-am dat seama târziu că trecusem pe lângă câţiva prieteni fără să îi salut.

Când am ajuns la ultimii 200 de metri inima a început să bată parcă mai tare, gambele păreau că nu mai există. Am scos căştile din urechi că să aud mulţimea, mi-am dat ochelarii jos şi am sprintat până la finish acolo unde m-am eliberat. Nu-mi venea să cred că am terminat şi că încă sunt în picioare. Medalia era atât de strălucitoare şi eu atât de fericit încât nu mai conta faptul că fiecare părticică din corpul meu transmitea semnale de durere către creier.

Timpul scos a fost unul pe măsura efortului. 1:40:59 din momentul în care am trecut linia de start.

A fost cea mai frumoasă zi din viața mea de alergător şi mă bucur că am împărţit bucuria cu ei, oamenii care m-au susţinut şi pe care i-am susţinut. Pandutzu – fiind şi el la prima experienţă a semimaratonului, Radu – aflat la primul lui eveniment de alergare şi cu doar o săptămâna înainte de următoarea lui cursă în cadrul Budapest Marathon unde va alerga 30 de km, Alexandra – fata inconştientă de care m-am luat toată dimineaţa, dar care este un exemplu de voinţă, Carmen – pe care nu o cunosc personal, dar pe care o felicit pentru alergarea maratonului, cei 4 fantastici de la Dăescu-Borţun-Olteanu care au terminat ştafeta, Adrian Cearnău și echipa, Oana Boldeiu – eşti super tare, Marius Dumitran – pentru noul record personal, Claudia Iancu şi colegii ei de ştafetă, Alex Diaconu – cu un timp de 1:22:49, Florin Paterau şi cei trei colegi ai lui de la Alerg.eu care au terminat deasemenea ştafeta, Andrei Constantin şi cei 3 colegi ai lui de la Ursus şi toţi ceilalţi alergători, felicitări! O meritaţi! O merităm!

Mă înclin în faţa oamenilor care au venit să ne susţină şi care ne-au susţinut necontenit, unii chiar cu instrumente (chitara+voce, tobe), în faţa voluntarilor dintre care sunt mâdru că fac parte, în faţă tuturor celor care au alergat pentru o anumită cauza și nu numai, şi nu în ultimul rând, în faţa organizatorilor! A fost cel mai bun eveniment de până acum!

Doresc să-i felicit și să-mi exprim respectul față de cei 5 kenyeni de care spuneam că alergau în pluton pentru câştigarea primelor 5 locuri la categoria masculin, cu menţiunea că ocupantul locul 1 KIPYEGO BOAZ KIPKORIR a stabilit un nou record pe traseul de la București.

Sunt tare mândru că mi-a fost dat să aud imnul României pentru prima dată la Maratonul Bucureştiului în acest an cu ocazia podiumului fetelor. Din cele 5 alergătoare de top, 4 au fost românce incluzând şi câştigătoarea, TODORAN PAULA CLAUDIA. Cât eu încă eram pe traseu imnul era cântat de alte două ori cu ocazia festivităţii de premiere a semimaratonului acolo unde locul 1 a fost ocupat de către un reprezentant al ţării noastre la ambele categorii, câştigătorii fiind SOARE NICOLAE ALEXANDRU și FLOREA MONICA-MADALINA.

Le mulţumesc celor 5 fete care au donat în contul meu de fundraiser pentru pacienţii HOSPICE. Încă o puteţi face şi voi intrând aici.

Mulţumesc echipei HOSPICE Casa Speranţei pentru că mi-au dat posibilitatea să alerg pentru ei, mulţumesc Adidas pentru înscriere, mulțumesc Alex Damian pentru voucherul Zonga datorită căruia am avut parte de muzica ce m-a motivat pe tot parcusul traseului şi le mulţumesc tuturor celor care m-au încurajat şi susţinut în toată perioada asta. Urmează SkyRun şi Old Town Race, iar pentru anul viitor am în plan o nouă provocare, şi anume Maratonul Berlinului.

By | 2017-03-18T16:33:55+00:00 October 7th, 2014|Jurnal de cursă|

About the Author:

Maratonist, Inginer, Copywriter

Leave A Comment