Ce mi-e Grey, ce mi-e Black, tot niște umbre. De comedie

Merg pe la cinema, mai des, în ultima vreme. Și văd un afiș. Nu-mi sare-n ochi nici numele filmului, nici vreun actor cu ochi albaștri, ci o pereche de craci și una bucată fund. M-am decis pe loc. Vreau să văd filmul ăsta. După o scurtă cercetare, aflu că e vorba de ”50 shades of Black”.

Nici n-a dispărut bine rumoarea născută în jurul lui Grey și a umbrelor sale, că mai apăru unu’, tot cu 50. Dar, de data asta e unu’ Black. S-a făcut o parodie. Nici n-avea cum să nu se facă, prea era ridicată la fileu. Și dacă tot ați dat banii pe ale lui Grey, dați și pe ale lui Black, ca să merite! Veți râde complet. Eu am râs numai 90%, ca n-am investit când trebuia.

50 shades of Grey” poate fi ușor considerat un studiu de caz despre cum să faci bani din orice, fie el un produs bun, prost, sau foarte prost, pentru că reclama e sufletul comerțului. Mai ales al comerțului cu filme.

Ca să pot să scriu rândurile astea, m-am uitat pe net la câteva minute din original. M-am gândit că n-aș rezista ore. Îi auzeam în gând pe cei care l-au văzut (sau măcar au încercat), unii au citi și cărțulia. Oameni serioși! Și ziceau aceștia că prea i-a făcut curioși atâta vorbărie despre Grey, așa că au pornit la drum, cu speranța să mai învețe câte ceva despre…umbre. Dar când colo, nimic nou, domne! Unii au sperat până în ultimul minut să li se dezvăluie vreun secret revelatoriu cu care să…rupă gura târgului. Dar nimic! De-za-mă-gi-re to-ta-lă!

Eu am auzit că s-a râs la Umbrele lui Grey, mai ceva ca la Marea mahmureală. Aseară la ale lui Black, vă zic sigur că s-a leșinat de râs pe alocuri. Cred că majoritatea din sală făcuse investiția primă și știa ce urmează. Au fost și episoade de-a dreptul scârboase, la care, de asemenea, unii au râs.

Diferențe prea mari nu sunt între original și parodie, până și hainele actorilor sunt similare. Dar e, totuși, o deosebire, actorii din parodie sunt negri. E diferența care face diferența, if you know what I mean. Negrii sunt mai dotați, au…buzele mai groase. Și, dincolo de asta, pătrățele unui negru sunt mai bine conturate. Și oricât s-ar chinui ăsta închisu’ la culoare să aibă două picioare stângi, dansează cam bine. Acum, nah, de gustibus!

Nu vă povestesc fazele la care am râs, că n-au farmec povestite, oricât talent de storyteller aș avea eu. Dar am râs la câteva, chiar de la început, când donșoara fascinată de ”cioară” își prinde capul în lift. De trei ori. Și continua, dacă nu intervenea mâna salvatoare a nigger-ului.

După ce trec ei de faza de tatonări și, cică, se îndrăgostesc, vine ea într-o seară la el cu celebra replică: ”vreau să vorbim!”. Iar dialogul care urmează e genial:

”- We have to talk.

– You mean, like white people?

What’s wrong with that?”

Vedeți voi ce nu-i în regulă și cum e comunicarea la niggerși.

Și mai e o fază foarte tare, când el se întâlnește cu unul din cei 18 tați vitregi ai ei, iar ăl bătrân îl întreabă dacă are de gând s-o ia de nevastă, nah, cum fac tații, fie ei negri, albi sau galbeni. Iar ăl tânăr răspunde un Nu, cu juma’ de gură, că nu știa în ce ape se scaldă. Cioroiul tată plusează: ”Chiar dacă rămâne însărcinată?”. Promp, puiu’ de cioroi barează: ”Still no! But ,hell, no!”. ”I like this one!” și mi ți-l ia-n brațe de drag.

Ah, era să uit, mai e o diferență, n-apar avioane în parodie, Black o dă câteva ture cu autobuzul pe duduia îndrăgostită. În rest, bice, cătușe, palme peste cur, tot tacâmu’. Și ca să revin la afiș și fundul din el, protagonista avea silicon, cică, în buci și nu simțea nicio durere când era lovită. Ăstuia îi ardeau palmele, rupea scaune de curul ei, iar ea se rujea tacticos în timpul asta.

P.S.: Nici în ăsta nu ni se dezvăluie secrete despre…umbre!

Text: Geanina Sandu

By | 2017-03-18T16:33:37+00:00 February 8th, 2016|Film/Serial, Guest Post|

About the Author:

Maratonist, Inginer, Copywriter

Leave A Comment